Parerea ta conteaza, scrie-ne !
Dupa douazeci de ani – Valentin Varan
As putea sa spun ca nu stiu de ce mi-a venit sa vorbesc despre evenimentele de acum douazeci de ani, evenimente care au schimbat-nu neaparat in bine-cursul istoriei poporului roman, si destinul meu de-o potriva. Trebuie sa precizez inca de la inceput ca nu sunt si nu am fost inregimentat politic, nici inainte de 1989 nici dupa, chiar daca am semnat intre timp o forma sau alta de adeziune, de dragul unor prieteni.
N-am sa ma ascund insa dupa acel „nu stiu ce mi-a venit” pentru ca de fapt stiu prea bine care sunt procesele mele interioare. Uneori acestea se petrec fara sa existe un factor declansator, alteori, cum e si cazul de fata, exista anumite evenimente care le scot la suprafata, peste vointa mea. Cred ca asa se petrece cu toata lumea, nu spun eu prin asta o noutate. De data aceasta, sentimentul de revolta si de dezgust a fost factorul declansator. Ciudat, dar este un sentiment prin care am mai trecut parca odata. Pleonasm sau nu, trebuie sa o spun: retraiesc un “déjà vu”.
Revolta ca dupa 20 de ani sunt la fel de nelamurit si la fel de confuz in ceea ce priveste realitatea cotidiana in care sunt constrans sa exist. Dupa douazeci de ani constat ca sunt manipulat si dezinformat cu aceeasi nerusinare si cu aceeasi ravna ca si in vremurile de care as fi vrut sa ma bucur ca s-au dus. Invadat pe toate canalele mediatice de politica, nu-mi pot reprima sentimentul de dezgust, care revine la fel de pregnant ca acum 20 de ani. Nu stiu nici macar daca poate sa-mi para bine sau sa regret ca am luat parte la acele evenimente din 89’. Atunci gasisem o ratiune sa ma ridic , alaturi de toata natia, impotriva unui dusman comun. Acum, manipularea este atat de subtila iar minciuna atat de fin ambalata si servita drept adevar, incat chiar pare adevar. Si mai ceva. Atunci stiam macar CINE ne minte. Acum, nici macar luxul acesta nu ne este permis, anume sa identificam mincinosul.
Participarea mea la ceea se va fi petrecut atunci a fost scurta si neinsemnata. Am avut insa taria sa recunosc ca nu ma pot preface ca lupt pentru bunastarea poporului, spre deosebire de altii care au facut din acea prefacatorie si minciuna, o cariera si un crez personal. Am luat parte direct si responsabil la actul de rasturnare a regimului comunist, si daca ceea ce unii mai cred ca a fost “revolutie” ar fi esuat, as fi fost primul din orasul meu pe care l-ar fi executat securitatea.
Nu cred ca mai pot fi de ajuns de coerent ca sa refac exact filmul evenimentelor la care am participat. Desi am o memorie destul de buna, acele zile si nopti de emotie si adrenalina, imi par vise, imi pare relativ greu sa identific in memorie cronologic sirul evenimentelor, clar si concis.
21 Decembrie 1989. In prima zi a revolutiei ma aflam la Resita. Locuiam in gazda la un bun amic, Panait Timofte, Dumnezeu sa-l aiba in paza. Eram colegi de serviciu. Lucram impreuna la un atelier de pictura ca pictori decoratori la Protectia Muncii la I.C.M.R. Aveam in lucru un proiect foarte amplu de amenajare pentru sarbatorile de iarna a parcului din Govandari, un mare parc al marelui cartier resitean. Munceam de vreo doua saptamani deja la proiect si eram aproape de final. Cu o seara in urma, pe 20, ajutati de cei de la I.R.E.T. terminasem de impodobit un brad de Craciun, o splendoare de brad de vreo 15 m, instalasem si probasem si luminile. Era cel mai frumos brad pe care-l avusese Resita pana atunci, si ca exemplar, si ca ornamentare, iar decorarea parcului cu personaje din povesti, cu caprioare, ursuleti si multe alte personaje din Disney era o premiera, si inca una foarte reusita dupa spusele tuturor celor care ne priveau de pe margine lucrand. Avea sa fie insa o repetitie la un spectacol care nu a mai avut loc niciodata pentru ca doua zi au inceput evenimentele.
La Timisoara, care era foarte aproape, lucrurile depasisera punctul de fierbere. Tensiunea pe strazile Resitei ajunsese aproape palpabila in ultima saptamana. Lipsea un mic imbold, si acesta a venit… O incercare de a organiza un miting anti-Timisoara a degenerat (inaintea celui din Bucuresti!!!) si tavalugul evenimentelor n-a mai putut fi oprit. Aveam o oarecare teama de a iesi in centru de unde veneau zvonuri alarmante ca se va declansa iadul ca si la Timisoara, dar ne-am facut curaj unul altuia, ne-am hotarat ca nu putem sta de-o parte, am plecat la serviciu, la atelierul pe care-l aveam la I.C.M.R, ne-am apucat si am facut primele pancarte cu „jos tiranii”, „jos comunismul” si alte „jos-uri….” care ne-au trecut prin minte. Am iesit cu ele in strada si brusc am devenit eroii celor din piata sfatului.
Dupa euforia momentului, m-am regasit un erou strain printre alti straini. Eu nu ma voiam erou, cel putin nu eroul resitenilor, asa ca m-am hotarat brusc sa plec acasa, la Otelu Rosu. Exprimandu-mi dorinta, entuziastii momentului, au oprit pe loc o basculanta si i-au ordonat soferului sa ma duca acasa. Aveam un portret al lui Ceausescu, l-am pictat in puscarias, dupa gratii, l-am afisat in parbrizul basculantei, si asa am pornit spre casa. Pe drum, pret de 65 de km, prin toate localitatile pana la Caransebes si de la Caransebes la Otelu-Rosu, am trecut claxonand si tipand la toti trecatorii. La randul lor, ne salutau cu aplauze si urale…
Cand am ajuns la mine in oras, asa s-a nimerit… fara voia mea, mi-am facut o intrare triumfala, cu basculanta prin multime direct in fata Clubului (asa i se spunea, si asa i se spune Casei de Cultura) din centrul orasului, in fata, pe trepte era amplasat un microfon la care vorbea cineva. Din cate tin minte, cineva de la sindicat… Ma rog… CINEVA…
Cand am coborat din basculanta in parbrizul careia ranjea de dupa gratii portretul dictatorului, dupa un moment de liniste, a inceput o rumoare, si din cand in cand, din acea rumoare imi distingeam numele. Am plecat spre microfon, mi-am cerut scuze, zicand ca am ceva de spus, si din acel moment acel microfon a devenit AL MEU !!!
Le-am comunicat ca a inceput revolutia, ca lucrurile s-au pornit, Resita si Caransebesul sunt alaturi de Timisoara, si ca nu avem dreptul ca banateni sa stam de-o parte.
Am aflat apoi mai tarziu, de faptul ca si aici se intamplase ceva asemanator cu evenimentele de unde veneam eu. Lumea fusese convocata la miting. Apoi, probabil informati de la judet ce au patit autoritatile de la Resita cu tentativa de miting, militia a interzis aglomeratia in parcul central al orasului. Nu avea nimeni voie sa stationeze in parc si sa circule prin centrul orasului in grupuri mai mari de doua sau trei persoane…
Profitand de ora la care veneau navetistii de la gara si autogara ca sa traverseze centrul inspre uzina, un tip curajos pe nume Zoli Balint, impreuna cu Valentin Bosneag, fiul unui preot, s-au plasat in fruntea coloanei de muncitori-navetisti, care erau intr-un numar considerabil, si dand impresia unei forte organizate, au ocupat centrul orasului. Aceasta miscare ingenioasa a fost in masura sa dea un sentiment de amploare a miscarii iar acest lucru a facut imposibila reactia prompta a militiei si a autoritatilor. Astfel se desfasurasera evenimentele inainte de sosirea mea, iar situatia in care gasisem eu adunarea, nu putea fi mai prielnica pentru a interveni eu cu vestea ca la Resita, resedinta de judet, erau in plina desfasurare aceleasi manifestari anti-comuniste. Nu m-au mai lasat sa plec de acolo. Toti voiau sa stie cat mai multe amanunte…
Regasirea cu familia mea avea sa se consume la cateva ore dupa sosirea mea in oras. Abia cand au aflat ai mei ca cel care vorbeste la microfon in centrul orasului sunt eu, au venit sa ma vada. Era foarte ciudat atunci, si am invatat pe pielea mea acest lucru : cel ce are microfonul, are puterea !!!
Aveam 28 de ani. Imi doream faima, dar nu putere. Simteam forta de corupere interioara a puterii. Simteam pericolul de a fi contaminat, dar ma gandeam ca fac ceea ce fac, indiferent de riscuri, pentru a-l feri pe fiul meu de o viata gri. Si asta imi dadea putere mie, nu microfonul acela. De ceva faima aveam parte intre concetatenii mei, sutele de spectacole pe care le organizasem sau la care participasem pe scena Clubului ma transformasera intr-o incontestabila vedeta locala. De pe scena vocea mea insemnase de multe ori alinare, insemnase speranta. Textele de umor pe care le vehiculam in acele vremuri aveau de cele mai multe ori subintelesuri subversive. Nu concepeam sa ies pe scena si sa fac sau sa spun ceea ce voia unul sau altul. Eu spuneam pe scena ceea ce voiam eu, fara sa ma las cenzurat. Sa strecori in text replici de genul traista taranului n-a mai vazut branza decat din lapte praf, sau ca din banii castigati pe contractarea unui porc, taranul isi cumparase o gaina era un act de curaj Asta mi-a adus si satisfactii dar si insatisfactii in ceea ce ar fi putut fi cariera mea de artist. De exemplu, am fost invitat de Horia Serbanescu sa particip in spectacolul de revelion, in anul 1987. Ajuns la Televiziune am fost condus de Mihaela Oancea, in fata Marianei Soitu, cea care era responsabila in acele vremuri cu programele de divertisment ale TVR. Acolo, timp de vreo doua-trei ore am sustinut un mini-one-man show, mi-am insirat toate textele pe care le aveam. Multe din ele erau premiate pe la festivaluri nationale de umor, altele (ma mir si astazi!) erau premiate chiar si in „Cantarea Romaniei”. Radea la fiecare replica de cadea de pe scaun…”dar asta nu pot sa dau pe post, ma mananca aia de la cenzura!”.
Revenind, aceasta era aura mea in fata concitadinilor mei, aceea de rebel, nu prea departe de aceea de revolutionar. Si nu m-am ferit niciodata sa recunosc…eram anti-comunist. Si inca ceva. Nu am pierdut nici o ocazie de a profita de orice favor pe care il obtineam de la cei care ne conduceau. Orice mi se intampla bun din partea lor, consideram ca e o mica victorie personala impotriva sistemului. Asa am fost crescut. Am inceput de foarte tanar sa inteleg cum stau treburile, si cum ar trebui sa stea de fapt. Tatal meu, cand eu aveam vreo 10-11 ani a primit cadou din partea fratelui meu, un radio portativ VEF cu vreo 12 lungimi de unda. Locuind in vestul tarii, “Europa libera” se prindea foarte bine, iar tatal meu facuse o psihoza din a asculta zilnic postul de la care ni se predica libertatea, sau cum ar trebui sa arate libertatea. Nu cred ca se duc batranii la sat la biserica cu consecventa cu care tatal meu asculta „Europa libera”. Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu, Noel Bernard si intreg colegiul redactional al postului devenisera parca parte din familie, pentru ca prezenta lor in casa noastra era una din constantele la care te puteai raporta, fara sa gresesti timpul sau spatiu.
Despre acea parte cumva ezoterica a familiei am invatat inca din start ca nu este bine sa vorbesti. Intoxicat din acele vremuri cu libertate, „boala” a atins apogeul in acele zile de Decembrie. Rebelul, sau revolutionarul, din mine a incoltit insa mult mai devreme, odata cu asasinarea lui Cornel Chiriac, a lui Emil Georgescu si se zvonise ca si a lui Paul Goma.
Unul din primele semne ale potentialului meu de revolutionar a rabufnit cand, un oarecare Semenescu, profesorul meu de „economie politica”, materie pe care o stiam de fapt pana la nivel de punct si virgula, a hotarat ca eu si familia mea o ducem prea bine in comparatie cu a lui, si ca a venit vremea sa „cotizam”. Prin urmare, eram in anul IV de liceu, si el a gasit de cuviinta sa ma lase corigent pe primele doua trimestre, ca sa nu intru in bacalaureat. Ori cotizam, ori ramaneam de rusine. Cu cativa litri de tuica, la care ravnea de fapt, si cu cateva gaini de la tara (de care n-a avut mare dobanda pentru ca am avut eu grija sa nu traiasca mult !) am rezolvat intrarea mea la bacalaureat, dar nu l-am putut uita. Drept urmare, la doua zile inainte de a pleca in armata, intr-o noapte ploioasa de octombrie, i-am facut praf laboratorul lui de economie politica, cu care se falea el atat de mult. Nu pot sa spun decat ca nu au ramas intregi nici tablourile de pe pereti, asa ca nici tabloul Tovarasului atat de iubit nu i-a mai ramas…
Acum, numai Dumnezeu stie cat o-r fi cautat faptasul cei de la securitate, dar daca traiesc sa pot povesti toate astea inseamna ca nu l-au gasit !
Dupa ce mi-am dus la indeplinire razbunarea, am plecat in armata linistit, sa- mi servesc patria, ca un bun cetatean. Si unde credeti ca am fost repartizat? La securitateeee…culmea ironiei, nu?
Dupa armata, a inceput o alta viata pentru mine. Ma intorceam intr-o casa goala. Si asta se datora tot regimului. Si asta ma facea sa-l urasc si mai mult. Regimul era vinovat, in ochii mei, pentru ca parintii mei, vrand sa vina in vizita la mine, au murit intr-un accident de masina. La cateva luni dupa lasarea la vatra, au venit la uzina unde lucram, doi tovarasi in fulgarine negre, lungi, insotiti de sectorist sa discute ceva confidential cu mine. Maistrul meu, cand au venit respectivii si au intrebat de mine, a inghetat de spaima. Credea ca au venit sa ma aresteze din cine stie ce motiv. Si eu am crezut initial ca e vorba de laboratorul de economie politica.
Credeam ca, dupa doi ani de investigatii, ma aflasera. Dar eu nu spusesem nimanui. De fapt, erau intr-adevar de la securitate, dar interesul lor pentru mine consta in altceva. Facusem armata la securitate obiective, o perioada la anti-terorism, ma rog…aveam ceva cunostinte de arte martiale, iar ei, venisera sa-mi arate cam care ar fi fost pentru mine avantajele de a ma lasa recrutat in securitatea operativa.
Oricat ar fi sunat de tentant pentru unii, mi-e mi s-a parut ca sunt recrutat drept carne de tun. Mi se cunostea dosarul, stiau, si mi-au subliniat asta de la inceput, ca sunt singur, nu am parinti deci in caz de ceva nu are cine sa ma planga. Nu puteam sa le arat cat de mult ii uram, nu puteam sa le arat cat imi era de scarba de ei si de regimul pe care-l reprezentau ei in ochii mei, asa ca i-am refuzat politicos, dand vina pe „ale tineretii valuri”, cum ca imi gasisem jumatatea si aveam planuri sa ma insor. Atat…
Lupta mea cu sistemul, reticenta mea in a ma lasa angrenat sau recrutat in randul membrilor a continuat insa multa vreme. Activitatea culturala pe care o desfasuram in oras, sprijinit cand de sindicat, cand de utc, imi crease un statut de privilegiat. Dar acest statut il meritam, era meritul meu, al muncii mele si al talentului meu. Tocmai in asta consta problema lor: privilegiati nu puteau fi decat membrii. Adica, volens-nolens trebuia sa devin membru de partid si gata. Luna de luna am fost tachinat sa imi fac cerere in acest sens. Nu puteau sa te faca membru de partid peste vointa ta. Iti dadeau chipurile, tie libertatea de a alege calea. Dar sub acest aspect de optiune democratica, sub aceasta masca zambitoare, ranjeau presiunile psihologige subtile sau mai putin subtile cu care te prelucrau, ca sa te inregimenteze.
Ramasesem un caz problema pentru responsabilul cu dosarele. Multi din cei care se angajasera cu mult in urma mea, erau deja membrii de partid, iar acesta era unul din argumentele invocate de toata lumea, ca sa ma convinga sa fac si eu pasul. Pana la urma, dupa 5 ani de insistente m-au inghesuit si m-au facut sa promit ca sambata urmatoare imi voi scrie cererea de primire in partid, cu manuta mea, in fata adunarii ce se convoca cu prilejul prelucrarii dosarului meu. Vreo trei zile nu am avut liniste… Nu stiam cum voi scapa. Pana la urma, sambata cu pricina m-a gasit transferat de la uzina la cooperatie, unde planuisem eu mai demult sa deschid un atelier de legatorie de carti. A fost singura cale pe care am gasit-o, ca nu cumva sa ma procopsesc si eu cu carnetelul rosu.
Faptul ca de multe ori rostisem pe scena lucruri pe care altii nu le puteau rosti nici in soapta imi dadea o oarecare legitimitate sa ma aflu la acel microfon. Am trimis un prieten la mine acasa si mi-a adus o banda de magnetofon, si cantecele revolutionare ale „cenaclului Flacara” cantate de Cristian Buica, Vali Serban sau Valeriu Sterian s-au nimerit a fi foarte potrivite cu momentul.
Versuri ca:
“Doamne, vino Doamne,
Sa vezi ce-a mai ramas din oameni”…
Erau parca intentionat scrise pentru asemenea momente. Asa ca, in timp ce in fata casei de cultura lumea se lasase magnetizata de avantul meu revolutionar, in sala de sedinte a clubului, cineva, organiza, fara cunostinta celor de afara, un comitet revolutionar, care sa conduca ostilitatile. Printre cei care au stiut, chiar cu 3 saptamani inainte, de planificarea evenimentelor, banuiala mea este ca era si comandantul militiei orasenesti de la acea vreme, un oarecare domn Parvu, un tip foarte destept si abil. Ajungand la urechile lui ce se “clocea” in sala mica, afland si cine sunt conspiratorii si ca sunt niste outsideri, adica nu “cei care trebuiau” sa formeze un astfel de comitet, a creat o diversiune extrem de reusita datorita unei intamplari hilare. Orasul Otelu-Rosu se afla pe ruta cea mai scurta intre Sibiu si Timisoara. Se stia de scoala de ofiteri MAI din Sibiu, era celebra.
Tot la Sibiu, in acele momente, secretar la judet, era Nicu Ceausescu. O oarecare teama de faptul ca trupe de securitate din Sibiu ar putea trece spre Timisoara in acele zile se inoculase in sufletele oamenilor. Tocmai in specularea aceste temeri a constat diversiunea. In anii dinaintea revolutiei, fortarea granitelor cu Yugoslavia si Ungaria, devenise un sport national extrem. Foarte multi, aveau doua-trei tentative esuate, soldate cu luni de puscarie. Unul din cei cu astfel de „pata” la dosar, era un oarecare Florin Blaga. In schimbul stergerii ei de pe dosarul personal, Parvu ii cere lui Florin sa intre in sala mica, sa strige in gura mare “vin tancurile de la Sibiu” si sa sara pe geam. Acum, partea cu saritul pe geam nu era o cascadorie deosebita, geamurile, din cele care nu erau la nivelul solului, aveau inaltimea de maxim trei- sferturi de metru. Se invarte copilul prin sala printre lumea de acolo, ajunge in zona scenei, unde un geam era deschis si cu perdeaua pusa. Cand isi face curaj indeajuns, striga „lozinca”, trage perdeaua si sare… De emotia momentului insa, nu a observat ca al doilea rand de geamuri era inchis, asa ca a sarit prin geam. Gestul lui urmat de bubuitura spargerii geamului a creat o panica teribila, si cand din gura in gura a aflat toata lumea ce se intampla, s-a golit tot clubul si tot centrul orasului. Am ramas singur cu microfonul… Si mi-a fost teribil de teama, dar n-am plecat. Am urcat sus la biblioteca. Acolo era un televizor. Tocmai incepuse contra-manifestatia din piata palatului din Bucuresti. Am pus repede microfonul la difuzorul televizorului, si am transmis orasului evenimentele ce au urmat in direct. Am scos televizorul pe geam si parcul din centru s-a reumplut de oameni. Nu pot decat sa-mi imaginez bucuria sau emotia cameramanilor TVR care au transmis atunci live evenimentele, dar eu explodam de emotie si adrenalina stiind ca trebuie sa duc mai departe ceea ce incepusem.
Prioritatea mea era sa evit conflictele. Auzisem ca la Caransebes populatia atacase sediul militiei, ca s-a tras din interior si ca murisera oameni. Cei de la care aflasem, erau inspaimantati ca s-ar putea intampla si la noi la fel. Asa ca au venit cu ideea de a incercui sediul militiei si sa le ceara sa le predea armele. Nu stiu de unde am adunat curajul sa fac ceea ce am facut in acele momente. Am ajuns acolo, am urcat pe treptele sediului militiei, si am facut apel la calm. Am promis ca ma duc inauntru si negociez un armistitiu cu ei, am promis ca intru si le sigilez sau le incui armamentul, in orice caz, ca nimeni nu va face uz de arma impotriva noastra.
Inainte de a intra, doi vlajgani m-au luat de-o parte. Erau mineri de la cariera de marmura de la Ruschita. Mi-au aratat sub poala hainelor lor vreo 25-30 de batoane de dinamita. Sa le dau ordin si ei arunca in aer orice cladire din oras !!!
Le-am spus ca voi apela la ei in caz de nevoie, dar sa speram ca nu va fi cazul. Unul din ei mi-a spus ca daca intru in sediul militiei si stau mai mult de 5 minute, oricum arunca in aer cladirea. Din doua motive: ori m-au arestat si e de rau, ori sunt de-ai lor, si e si mai rau. Am promis ca ies in 5 minute, si am intrat. Condus la comandant, i-am explicat scopul vizitei mele iar acesta m-a luat direct: “te-ai gandit in ce te bagi?” I-am raspuns ca nu. In primul rand, nu e timp de gandire, ci doar de actiune, caci daca as fi stat sa ma gandesc, as fi inteles inutilitatea gestului meu de a sigila o camera de armament in care nu stiu ce ar trebui sa existe, si in care sunt convins ca au avut grija sa nu mai existe nimic in acele periculoase momente. L-am rugat, ca spre linistirea celor de afara, sa ma lase sa pun un sigiliu pe camera cu gratii de la intrare, ca sa pot iesi in cele 5 minute promise.
A fost de acord cu termenii propusi de mine, am primit permisiunea sa invelesc intr-o fasie de hartie cu semnatura mea pe ea lacatul de pe gratiile camerei de armament si astfel am dezamorsat un potential conflict care putea escalada in evenimente regretabile de ambele parti. Am iesit afara in uralele tuturor. A fost pentru mine cel mai elocvent moment al participarii mele la evenimente. Nu cred ca gestul meu ar fi fost trecut cu vederea in cazul in care incercarea de rasturnare a regimului comunist ar fi esuat. Le-am promis celor de afara ca nimeni nu va face uz de arma impotriva revolutionarilor, cu conditia sa nu ne manifestam ca infractori, ci ca oameni civilizati, care stim ce vrem, si anume o viata demna, in libertate…bla-bla-bla… Si discursul meu a prins. A fost uimitor pentru mine faptul ca daca deschideam gura si afirmam sau ceream un lucru, orasul intreg se conforma. De exemplu, episodul cu soldatii din unitatea care lucra la terasamentul caii ferate din uzina. Erau soldatii aceia pe care regimul comunist ii folosea ca mana de lucru gratuita pentru cele mai grele si mai josnice munci. S-au trezit sarmanii cu armele in maini, pusi sa apere ordinea si securitatea orasului, desi nu aveau habar catusi de putin sa faca asta, ne fiind instruiti pentru asta.
De la microfonul celebru, de-acum, am facut un apel la locuitorii orasului, sa incercam sa ne manifestam recunostinta fata de efortul lor, si sa incercam sa-i facem sa simta putin din atmosfera de Craciun. In acest sens, faceam apel la cei care au posibilitatea, sa aduca doua-trei sarmale sau o bucatica de carnati la cantina uzinei unde luau ei masa. Dupa vreo 3 ore, primesc un telefon de la nea Lupu Vasile. El era gestionarul cantinei. Ma ruga insistent sa merg urgent pana la cantina. Cand am ajuns, avea lacrimi in ochi, si nu putea sa vorbeasca. M-a luat de mana si m-a impins in sus, pe scari, spre sala de mese. Am inteles imediat de ce lacrima si nu putea rosti o vorba. Cat era cantina de lunga, de o parte si de alta, erau doua siruri de mese. Pe una din acele mese lungi, se afla un strat cam de jumatate de metru de sarmale, iar pe cealalta cam tot pe atata, produse din carne de porc. In total cred ca erau cam 2 tone de astfel de alimente. Imi zice: am inteles ca tu esti autorul… “Te duci te rog la microfon si spui sa nu mai vina nimeni, ca nu mai am unde sa le depozitez!”
Lacrimam. Nu stiam pe care din sentimente sa dau vina. Pe emotie sau pe uimire? Cert este ca gestul locuitorilor orasului mi-a ramas in suflet ca cel mai demn si de atunci pana astazi, singurul gest de solidaritate pe care l-am trait ca martor in Romania. Nu cred ca mai pot romanii de astazi sa repete asemenea gesturi. Sunt convins de asta.
Au urmat pentru mine cateva zile si nopti petrecute la biblioteca clubului, de unde am urmarit alaturi de intreg orasul prinderea, judecarea si executarea cuplului de dictatori.
Fac aici o mica paranteza. Cu toate am fost de acord, mai putin cu executia. In opinia mea, trebuiau inchisi intr-un fel de lagar alaturi de toti nomenclaturistii, pusi sa munceasca si obligati sa-si cheltuiasca banii in genul de magazine alimentare din care ne-au obligat ei sa ne aprovizionam atatia amar de ani. Sa li se dea paine pe cartela, sa li se dea si lor 2 si 1/3 oua de persoana pe luna, sa stea de la ora 2 noaptea la rand pentru un litru de lapte, sa manance adidasi de porc in loc de carne… Asta le-as fi facut eu. Dar s-au gasit altii, in schimb, sa-i execute repede nu pentru a restabili, chipurile, ordinea in tara, nici pentru descurajarea trupelor ramase loiale dictatorului, ci pentru a-i inchide gura. Nu imi vor iesi din minte “agenturilii straine” invocate de amaratul acela pe care ni-l prezenta filmul cu judecarea si condamnarea lor. I-au inchis repede gura, ca sa nu-i dea in vileag, ca sa nu ajunga judecati cumva alaturi de el.
Dupa executia cuplului, cand au inceput diversiunile soldate cu atatea victime, am avut o revelatie. Am facut armata unde am mai spus, la securitate, cu ceva stagiu si pe la anti-terorism. Sa presupunem ca eu as fi fost terorist, sau in acele trupe acuzate ca ar fi ramas loiale comunismului sau dictaturii. Pai eu SINGUR, cu UN SINGUR GLONT as fi rapus revolutia din fasa. As fi distrus antenna de pe TVR si nimeni nu ar mai fi putut transmite desfasurarea evenimentelor, iar manipularea prin intermediul televiziunii in favoarea uneia sau alteia din partile combatante nu s-ar mai fi putut realiza. Lipsiti de informatii, orice inamici sunt mai usor de invins. Daca eram, repet, in acele trupe de teroristi, as fi ales sa elimin liderul sau liderii care apareau dand dovada cica de curaj, aparand la celebrul balcon, dar ocoliti de fapt de gloante in mod foarte suspect. Atunci mi-am dat seama de tertipul la care apelau de fapt. Daca tranzitia se facea printr-o revolutie de catifea, fara scandal si fara victime, rolul de salvator al neamului al FSN-ului nu ar fi avut relevanta si nici ratiune. Asa ca s-a preferat o varianta cu victime, o pseudo-batalie din care sa rasara eroul calare pe un cal alb care salveaza neamul. Astfel au capatat legitimitate FSN-ul si cei care au pus mana pe putere.
Revin. Mi s-a comunicat de la Resita, ca suntem unica localitate din judet care n-am desemnat o persoana din randul revolutionarilor, sau din FSN, pentru postul de primar, prezenta in primarie a fostului primar fiind rusinoasa pentru noi, ca localitate libera. Drept urmare, cu tot alaiul dupa mine am pornit spre primarie. Trecand prin parc pe langa complexul comercial unde era magazinul alimentar principal al
orasului, am auzit tipete si vanzoleala mare. Se scosesera la vanzare primele portocale la liber, nu pe cartela. Cand am patruns in campul lor vizual, vanzoleala si inghesuiala a incetat brusc, unul din cei de la rand zicand ceva de genul “Vine Vali”. Brusc s-au asezat doi cate doi, civilizat si in ordine. O batrana a iesit din rand, a trecut peste stratul de flori pana la mine, si cu ochii in lacrimi mi-a luat mana si mi-a sarutat-o. M-a binecuvantat, pentru ca am aparut tocmai atunci, pentru ca i se facuse rau, iar daca nu apaream in acel moment, ea nu ar mai fi avut puteri sa ajunga sa-si cumpere mult ravnitele portocale. Am simtit, ca de multe ori pana atunci, nodul acela in gat, acea revolta impotriva regimului, a sistemului care ne animaliza treptat, zi de zi.
Am plecat lacrimand la randul meu. Nu fara sa simt insa revelatia puterii si mai mult, legitimitatea puterii cu care fusesem investit de semenii mei, legitimitate parafata pe dosul mainii mele stangi cu sarutul unei batrane cu ochi inlacrimati.
Ajuns la primarie, am avut un dialog scurt dar civilizat cu primarul Eugen Zbagan, daca imi aduc bine aminte. I-am explicat ca vremurile domniei sale si a regimului pe care-l reprezenta au trecut, asa ca ar fi timpul sa-si ia lucrurile personale din birou si sa ne lase. Era un om de bun simt. Nu s-a opus. Ba chiar mi-a lasat si un cadou din partea lui, un volum de versuri de Paunescu. Asta m-a facut sa-l privesc cu alti ochi. Paunescu fusese interzis din 1985. Prezenta unei carti scrise de un disident intr-un birou de primar spunea ceva despre omul din spatele functiei pe care o avea. Ne-am stabilit sediul in primarie si pentru a comunica mai repede si mai eficient cu cei de la judet. Unul din primele evenimente pe care-l tin minte din momentul in care am ocupat biroul de primar a fost vizita unei batrane. Era o femeie pirpirie, care se vede ca fusese muncita la viata ei. Ma cautase in tot orasul, crezand ca as fi unica persoana de pe lume care pot sa o ajut. Avea un fiu care facea armata la Bucuresti si stim prin ce evenimente tragice au trecut multe unitati de soldati in acele clipe tulburi. Batrana voia sa aflu daca fiul ei mai traieste…Din lipsa multor detalii pe care nu le stia, am hotarat ca singurul mod in care o pot ajuta este sa ii sugerez sa plece personal sa vada ce si cum. A inceput sa planga…n-avea bani de tren… Am scos din buzunar banii pe care-i aveam, am facut o cheta pe la toti cei dimprejur, am adunat vreo 500 de lei si i-am pus in mainile aspre si tremurande. A fost a doua oara cand mi s-a sarutat mana… Nu ma simteam bine de loc in aceasta postura. Am rugat-o sa vina sa-mi spuna la intoarcere cum e cu fiul ei. Mi l-a prezentat pe strada mult mai tarziu, intr-o zi din primavara lui 90’.
Instalat in primarie, au inceput sa vina la mine tot felul de persoane, care cu stiri, care cu zvonuri, care cu sfaturi. Cu timpul am inceput sa ne organizam. Si noi, si teroristii. Vizau punctele strategice nevralgice ale orasului. Si faceau asta, atragandu-ne atentia asupra lor in cursul noptilor prin rachete de semnalizare trase pe deasupra lor. Era de fapt o distragere a atentiei, am aflat asta mult mai tarziu. Stirile sau zvonurile despre vandalizarea vitrinelor sau a cladirilor administratiei veneau din toate directiile. Era sau nu era cazul sa ne fie distrasa atentia?. Asta nu mai stiu. Stiu insa ca a avut un efect benefic. Am instituit trupe de voluntari si au fost trimisi sa pazeasca acele puncte strategice, gen uzina de apa potabila, statia de transformare de curent care alimenta orasul si uzina cu energie, statia de gaz, etc. Toate depozitele de marfuri alimentare sau ne alimentare, toate magazinele sau institutiile din oras au beneficiat astfel de un generos numar de paznici. Astfel, adunarea de gura casca din centru a primit un rol de care mai era si era mandra. Imi aduc aminte ca stabilisem un consemn. Daca se intampla ceva deosebit si este nevoie sa adunam lumea din nou in centrul orasului, vom anunta mobilizarea generala cu ajutorul sirenei de la uzina, sirena care se auzea si de la 10 km distanta de oras.
Asta a dat prilejul primului sabotor al revolutiei sa se manifeste. Ca sa-si bata joc sau facand jocul nu stiu cui, un inginer din uzina a actionat sirena. N-a apucat sa si fuga de la locul de unde se actiona valva de aburi a sirenei, ca a fost prins si imobilizat de muncitori. Aproape ca facuse pe el de frica cand am ajuns urgent la fata locului. Putea sa fie linsat, trecand drept terorist, sau simpatizant cu acestia. Fiind si maghiar de origine, Kolar era numele de familie, a riscat enorm de mult, si nu sunt convins nici astazi ca nu a fost un gest calculat al cuiva, el fiind doar executantul.
Treceam periodic prin centrul orasului si vorbeam la microfon, eu sau Valentin Bosneag. Intr-una din aceste ocazii, l-am zarit in multime pe Vasile Garbea, zis si “Omul Liber”. Isi capatase porecla aceasta cu pretul unor batai ingrozitoare pe care i le aplicau din cand in cand cei de la militie, si cand merita si cand nu. Tipa in gura mare ce-i trecea prin gand la adresa dictatorului, cu invective colorate si ilare. Si facea asta unde-l apucau pandaliile, in sala de spectacol, la gradina de vara sau in parcul central al orasului dar intotdeauna cand el considera ca il aude cat mai multa lume. Avea ce-avea cu ta’su lui Ceausescu in special… De cate ori se anunta in vizita o delegatie de partid mai importanta sau chiar dictatorul in persoana, “Omul Liber” inceta sa mai fie liber. Il saltau cei de la militie si-l ascundeau la beci pana ce trecea evenimentul.
Ce se intampla cu el in acele zile nu stie decat el, saracul. Noi constatam doar lipsa lui din oras si mai vedeam apoi urmele batailor administrate intre timp. Iesea saracul sifonat rau de acolo. Apoi, se intampla sa-l mai salte pentru o noua sifonare, ca sa-i zicem asa, si fara motiv. Cand n-aveau ce face, il saltau pe Vasilica doar asa, ca sa se mentina ei in forma si ocupati. Il luau de la discoteca, de pe strada, de la carciuma… De ori-unde. Eu personal l-am recuperat intr-o noapte dintr-un rondou de flori unde-l aruncase cineva din cupa unui IFRON, pe langa care se foisera cateva persoane in uniforma de militian. Au abandonat ceea ce faceau in momentul cand m-au zarit in capul strazii si au disparut precipitat. Nici in momentele acelea n-a avut curajul sa-mi spuna cine si de ce s-a purtat asa cu el. Daca imi aduc aminte bine, era chiar in zilele ultimului congres al PCR.
Cand l-am zarit in multime, mi-a venit ideea sa-l chem la microfon sa spuna si el cateva cuvinte. El fusese liber inaintea noastra doar, si eu eram unul din putinii care stiau cu ce pret platise libertatea lui de a se exprima. L-am rugat sa ne spuna cum se simte libertatea acum din punctul lui de vedere. Trec peste rasetele si replicile malitioase ale multimii din momentul in care l-am invitat sa vorbeasca. A fost din nou, poate, unul din momentele unice care ne-au fost date sa le traim ca locuitori ai orasului. Si-a luat umil caciula in maini, a inceput sa o framante plin de emotie, cautandu-si cuvintele.
A inceput apoi un discurs pertinent, civilizat si cursiv, oricum surprinzator pentru toata lumea. Ceva despre cat l-a durut pe el nu atat bataia indurata cat faptul ca-l crezuse lumea nebun in tot acel timp. Ca l-a crezut lumea fara minte ca a avut curajul sa se declare fatis impotriva dictatorului si comunismului. Dar bataile indurate au meritat, pentru ca a venit vremea lui acum. Se afla in fata unui microfon de la care vorbeste unui intreg oras, si nimeni n-o sa-l mai bata daca striga intregii lumi JOS COMUNISMUL !!! Dar are un regret si o rugaminte la noi toti, si anume, ca nu mai poate iesi el in evidenta drept “Omul Liber”, pentru ca acum toti suntem liberi, asa ca sa i ne adresam de-acum simplu, Vasilica. N-or fi astea exact cuvintele lui, dar eu asta tin minte ca a spus in mare. Si mai tin minte ca un intreg oras a izbucnit in lacrimi. Un asa-zis nebun ii condamna pe ei la libertate. L-am imbratisat, iar el, cu un gest umil, a dat sa-mi sarute mana, pentru ce am facut pentru el, si nu numai cu acel prilej. I-am spus ca eu trebuie sa-i sarut lui mana, si prin gestul meu sa ii cer iertare in numele intregului oras pentru tot ce a avut de suferit. Si chiar am facut-o.
Tin minte ca intre timp reusisem sa punem la punct cat de cat organizarea orasului. Aveam statistica tuturor stocurilor de alimente din alimentari si din depozite. Apoi au inceput sa vina ajutoarele. Undeva prin 26-27 decembrie ni s-a cerut sa ne prezentam cu situatia stocurilor la Resita. L-am luat cu mine pe nea Misu Olaru, un contabil pe care-l adusesem la primarie din uzina si l-am rugat sa se ocupe de situatia respectiva. Era un tip scrupulos, capabil si onest, lucru ce m-a determinat sa-l cooptez in echipa de la primarie. Ajunsi la comitetul judetean al FSN, am fost condusi in biroul fostului secretar pe judet in fata unui tip pe care-l stiam de la multe intalniri ale artistilor resiteni la care participasem. Era pictor, Radulescu parca-l chema, si ajunsese acolo cam in acelasi fel in care ajunsesem eu in primarie la mine in oras. A chemat pe cineva de la comert care i-a pus o seama de intrebari lui nea Misu, iar acesta a inceput sa insire cifrele cerute ca la scoala. Venisem cu cea mai clara si mai bine facuta tema despre situatia alimentelor dintre toate localitatile judetului. Prestatia lui Nea Misu din acele momente plus ceea ce stiam despre integritatea lui ca om m-a determinat sa-l propun mai tarziu pentru postul de primar interimar pana la primele alegeri. Si ceea ce mi-am propus, s-a si realizat. Peste lucratura din umbra a unora, am reusit de l-am impus drept primar, mai tarziu.
Vazand ca se descurca si fara mine cu prezentarea situatiilor, eu am plecat prin birouri, sa casc gura, sa mai schimb o vorba cu cei de pe acolo. Intr-o sala de sedinte, se aflau mai multe persoane, multe din ele imi erau familiare, chiar daca nu le cunosteam personal. Cineva care ma cunostea, m-a poftit inauntru si m-a introdus celor prezenti, precizandu-mi si ce functie are fiecare. De exemplu, mi-l prezinta pe domnul Adrian Cocos, pe care eu il stiam de la comitetul judetean utc. Acum era presedintele comitetului FSN, sectiunea sport. In 26 Decembrie 1989!!!
Am inceput sa tip revoltat. Am iesit tipand pe holurile alea, si tipand am intrat peste Radulescu, mai marele peste FSN-ul judetean sa-l iau de gat. Nu intelegea, cum adica reface structura sistemului pe care tocmai il dadusem jos? M-a luat in sala de sedinta inapoi, s-au adunat toti ca la spectacol, si pret de trei-sferturi de ora le-am explicat cu ce se mananca libertatea. Mie mi se pusese pata pe Cocos. Nedumerirea mea cea mare era, care era rostul lui in acele zile. De ce refaceau, la toate nivelurile, structurile vechiului regim, sub alte denumiri? Cu ce servea momentului revolutionar prezenta unui sef peste sportul judetean? Eram liberi, si ei de ce nu inteleg? Vedeam inca de atunci sportul condus prin federatii de specialitate in fruntea carora sa stea fosti sportivi, nu politruci. Ce naiv eram, nu?
N-au inteles ce voiam de fapt. Dovada ca, dupa ce am parasit sediul cu nea Misu ca sa pornim spre casa, cineva a dat un telefon la primaria din Otelu-Rosu, si asa, ca o recomandare, propunea indepartarea mea din primarie, pentru ca, cu nebuni ca mine nu se poate face treaba…
Oricum n-am mai stat mult. Mocnea in mine revolta. Mocnea in mine neputinta. Vedeam cum fostii revin pe nesimtite, si cu nesimtire, inapoi pe functii. Asta, la cateva zile distanta de 22 Dec. 89’. Ma ardeau pe suflet vorbele Doinei Cornea: “atentie, romani, vi se fura revolutia de sub nas”… iar ce descoperisem eu in birouri la Resita, faptul ca se instalau pe functii pe care le reinventau sub alte titulaturi la care adaugau sintagma „liber” ma faceau sa cred ca a avut dreptate. Si incepuse sa imi displaca in mod acut FSN-ul.
Mi-am adus aminte brusc de Carlos Puma. Era un student ecuadorian. Facea facultate la Timisoara, prin anii 80. Adrian Paunescu il luase cu noi in turneu cu cenaclul pentru ca tradusese cantecul lui Ovidiu Haidu, „Pustoaica”. Il canta foarte bine, pe orice fel de ritm latino, de la tangou la salsa sau bossa-nova. Eram in acel turneu cazati la hotel ROMAN din Herculane cu Carlos in camera impreuna cu cativa colegi. Tin sa mentionez ca toti stiam ca in camere sunt microfoanele baietilor cu ochi albastri de la cooperativa “ochiul si timpanul”. Si pe fondul acelei autocenzuri, ne pomenim cu Carlos intrebandu-ne ce partid este la putere. PCR, a venit raspunsul unanim. “Si partid de opozitie?”, intreaba el… Am lasat toti ochii in jos…
Ca sa trecem de momentul acela cat mai repede, mi-am asumat eu curajul de a raspunde. Invatasem de multa vreme ca, daca vrei sa treci cu bine de o intrebare incomoda, cel mai bine e sa raspunzi cu alta intrebare. Si l-am intrebat la randul meu, ce nevoie avem de partid de opozitie… A inceput sa rada.
– “Pai daca nu va place cum conduce PCR, cine-i trage de maneca?” Am baguit ceva de genul… Poporul si am schimbat repede subiectul.
In mintea mea FSN-ul insemna deja un partid unic, totalitarist, la fel ca cel impotriva caruia ne ridicasem. Stiu din sursa sigura, isi intinsese structura pana la nivelul cel mai de jos al structurilor administrative, de exemplu si echipa de maturatori de la salubritatea orasului avea un presedinte FSN-ist care-i coordona. Si alegerea unui sef FSN-ist peste echipele de maturatori nu s-a facut asa, aiurea, ci urmand indicatiile (pretioase- as adauga eu) de la judet. Acelea au fost primele alegeri libere si probabil singurele alegeri libere de care au avut parte romanii din ’89 si pana acum.
Trebuia sa prezint situatia acestor alegeri la nivelul tuturor institutiilor din oras la cererea celor de la judet. Si unde credeti ca s-a impotmolit lista cu aceste alegeri? La echipa de maturatori de la salubritate… Am fost convocat la I.G.O. sa potolesc grevistii… Pe fondul unor astfel de evenimente mi-a revenit in minte intrebarea lui Carlos: “Si partid de opozitie?”…
Nu puteam sa-mi raspund comod cu o alta intrebare. Trebuia sa mi se raspunda mie, de aceasta data. Si a venit si raspunsul pe care-l asteptam.
In Bucuresti se tragea… Noaptea, ca ziua aveau treaba tovara… pardon, dom… ba nu, am zis bine prima oara, tovarasii de la FSN. Printre cei care se manifestau intr-un fel sau altul prin capitala, aparusera niste tipi cu megafoane montate pe masini care chemau populatia la un miting sa-nu-stiu-ce… Oricum, de la televiziunea romana libera n-aveau voie sa spuna despre ce era vorba, asa ca nu era clar ce fel de miting. Baga spaima in popor ca teroristii ii cheama ca sa-I impuste…
Cei de la pupitrul noii puteri, ca sa nu iasa lumea la nici un fel de miting, ca sa stam cuminti in case sa nu ne pape teroristii, ii arunca in fata micului ecran pe Brucan, Mazilu si pe Doina Cornea. Pentru prima data romanii o vedeau pe Doina Cornea, cea care pentru noi reprezentase varful de lance al rezistentei impotriva comunismului. Cel putin asa o prezentase ani de zile „Europa libera”. Petre Popescu, mediatorul emisiunii, era vadit emotionat, si pe buna dreptate.
Orice roman de bun simt ardea de nerabdare sa afle ce avea de spus Doina Cornea. Nu stiu daca a mai iesit cineva la miting, desi ar fi fost cazul. Mai ales si dupa interventiile repetate ale celuilalt comentator de telejurnale, Dumitru Melescanu, daca imi aduc aminte bine. Oricum, dupa ore bune, vine Dinca, revolutionarul, si il introduce in studioul emisiunii pe un oarecare domn Dumitru, daca imi aduc aminte bine. Il ia la un fel de interogatoriu pe un ton aproape zeflemitor, interogatoriu din care, noi, prostii, aflam ca respectivul domn este instigatorul de care se temea FSN-ul ca ar fi capul teroristilor care cheama lumea la miting. Si pentru ce dadea omul adunarea in capitala? Pentru formarea unui nou partid!!! Partidul DEMOCRAT, dupa cum aveam sa aflam. Atunci trebuia Romania sa se trezeasca.
Atunci trebuia sa isi dea seama romanii ca sunt manipulati… Cred ca dupa acel eveniment a exclamat Doina Cornea: “Atentie romani, vi se fura revolutia de sub nas!!!”
Fiind in fruncea urbei, la primarie, tineam legatura cu armata printr-un ofiter, atasat militar sau ceva de genul, oricum, cel care era responsabil cu pregatirea “garzilor patriotice” pe valea Bistrei. Din cand in cand, venea pe la mine sa ma mai tina la curent cu evenimentele. Ne retrageam intr-un birou si ma punea la curent cu informatii oficiale sau neoficiale, cu ce se mai auzea sau se barfea intre ofiteri. Tin sa fac precizarea ca din primul contact pe care l-am avut cu el, am cazut de acord sa mergem pe incredere reciproca. Eu ii spuneam ce aflam, pe orice fel de cai, el ma informa la randul lui.
Primisem in acele zile, celebrele ajutoare. Am recrutat voluntari din soldatii ce faceau armata in oras iar paza ajutoarelor am delegat-o celor de la garzile patriotice. O garnitura de vreo 5 vagoane de marfa de alimente au fost depozitate in cladirea fostului spital orasenesc. Mi-am luat angajamentul in fata orasului ca alimentele vor fi impartite pana la ultimul pachetel, fara preferinte si fara discriminare, in mod egal, locuitorilor orasului. I-am rugat pe soldatii care ma ajutau la titanica munca „sa nu puna mana”… si au inteles. In plus, la iesirea din spital, cei de la garzi aveau consemn sa perchezitioneze pe toata lumea, inclusiv pe mine. Nu mi-am pus de-o parte nimic. Nu am tradat nici o secunda increderea pe care o avea toata suflarea orasului in mine. Totusi, pusesem ochii pe ceva. Mi-am exprimat dorinta in gura mare.
Unul din colete continea o cutie (cam cat una de pantofi) din polistiren, cu capac, in care fusesera ceva alimente. Tare mi-ar fi fost mie utila ca si cutie frigorifica pentru momeli la pescuit. Cei de la poarta spitalului au auzit , dar nu prea clar, ca am de gand sa iau ceva pentru mine, din muntele acela de ajutoare. Erau zilele alea, cand oricine, suspecta pe oricine, de orice. Cand am incheiat programul pe acea zi, garda se schimbase deja de doua ori. Era trecut bine de ora 1 din noapte. La plecare, am renuntat sa mai iau cutia, gandindu-ma ca trebuia sa dau socoteala celor pe care-i rugasem sa fie absolut intransigenti, sa aiba grija ca nimeni sa nu iese afara cu ceva din cladire. Urma sa revenim la ora 7 dimineata sa continuam.
Ajuns aproape la capatul podului peste Bistra, aud in spatele meu pasi in fuga si somatia clara: “stai ca trag!” Am stat. Era aproape un pluton de la garzile patriotice. M-au abordat oficial, de parca atunci ma vedeau pentru prima data. Mi-ar fi pus si catuse, dar n-aveau, asa ca, sub escorta, am fost condus la sediul garzilor patriotice unde m-au dezbracat pentru perchezitie pana la piele, sa caute ce-am furat eu din ajutoarele destinate bunastarii poporului roman. Bietii de ei… Eu venisem cu pachet de acasa, tocmai ca sa dau un exemplu de corectitudine… Ce dezamagiti au fost. Dupa ce si-au cerut scuze cu jumatate de gura, s-au oferit sa ma conduca acasa cu escorta…
Dupa seara cu pricina, Tatulici, asa il chema pe ofiterul de care vorbeam, mi-a devenit si mai apropiat. I-a luat la zeflemea pe autorii arestarii mele. Eu ii cunosteam pe toti. Erau angajatii uzinei, fosti colegi de munca. Asa am aflat ca mi se cauta nod in papura de catre cei care ma considerau un out-sider, intrat in primarie peste planurile lor. Asa am aflat ca se stia de declansarea revolutiei cu trei saptamani inainte.
Seful garzilor patriotice era un oarecare Jompan. Mi s-a spus ca ma voia afara din primarie pentru a fi instalat ca nou primar un inginer, Ardeleanu, cu antecedente, ca sa zic asa, in PCR. Aparitia mea spontana ca lider al revolutiei in oras le cam strica socotelile. Atat ar fi fost de ajuns ca sa ma compromita in acea noapte, sa imi gaseasca in buzunar un biscuite sau o lama de guma de mestecat… Eh, n-au avut noroc…
Am incercat si am reusit de m-am plasat deasupra oricaror suspiciuni tot timpul cat am stat in primarie. Asadar am refuzat orice functie, inclusiv functia de presedinte a frontului Tineretului Liber, functie ce mi s-a propus cu insistenta.
In anii ce au urmat, toti cei pe care i-am lasat in primarie au facut cariera, Dragos Enache ajungand chiar deputat de Caras Severin pentru patru ani, fiind recent, dupa ce a trecut, in functie de bataia vantului (politic) pe la mai multe partide, ales vice primar. Dupa ce am aflat adevaratul motiv al arestarii mele din acea noapte, m-a cuprins, iremediabil, dezgustul pentru politica.
Dar nu acela a fost momentul critic, cel care m-a determinat sa parasesc brusc miscarea revolutionara. Cand aveam mai mare nevoie de lamuriri, pentru ca se cuibarise un soi de lehamite si o imensa nedumerire in mine, a venit si raspunsul de care aveam nevoie. Poate nu e un raspuns in sine, ci doar factorul declansator.
Intors de la Resita, Tatulici vine la mine intr-un suflet. Ma ia ca de obicei de o parte. Se vedea o schimbare pe fata lui. Isi pierduse entuziasmul. Pe fata lui se intiparise altceva, un soi de ingrijorare. Nu stia cum sa inceapa.
– Cineva ne lucreaza pe la spate…
– Stiu. Si cred ca stiu si cine…
– Stii pe dracu! Nu stii nimic pana nu ma asculti, clar?…
Si a inceput sa povesteasca. La Resita, unde teroristii au existat, ca in multe alte orase din tara “pe bune”, echipe formate din militieni, militari, garzi patriotice si voluntari civili alcatuiau filtre prin oras legitimand persoanele suspecte in cautarea teroristilor care ciuruisera sediul militiei. O astfel de echipa, pe care o vom numi echipa “A”, pune mana (cu greu), pe un tip care nu o rupea de loc pe limba noastra, plin de tot felul de scule, de arme si munitie… De ce zic cu greu? Pentru ca vorbim de un tip antrenat si al dracului de bun la arte martiale, asa ca imobilizarea lui n-a fost de loc o treaba usoara, chit ca el era unul si ceilalti vreo 10. Il leaga bine si il duc la unitatea militara, la arestul garnizoanei, pentru ca asupra sediului militiei se trasese intens, plus ca asupra militiei plana sentimentul general de neincredere.
Deci, undeva la lasarea intunericului, in jur de ora 17, ajung cu teroristul si-l predau conform protocolului militar, consemnand predarea in registrul de la poarta cu semnatura de primire a ofiterului de serviciu pe garnizoana din acea zi. Undeva pe la miezul noptii, o alta echipa, o vom numi echipa “B”, prinde un terorist, cam in aceleasi circumstante ca si echipa “A”. Il imobilizeaza cu greu, si fac ceea ce au facut si ceilalti cu primul terorist. Pleaca sa-l predea la garnizoana. Pe drum, se intalnesc cu echipa “A”. Acestia cand ii vad cu teroristul, pun armele pe ei si le ordona culcat la toata lumea. Echipa “B” cere explicatii. Si primesc: teroristul cu care se plimbau ei, il prinsesera si ei mai devreme cu cateva ore. In corpore, se duc sa il predea pe terorist la garnizoana. Acolo, minune…n-aveau nici un terorist, foaia din registrul de la poarta era rupta… L-au bagat in arest si pe “al doilea” terorist, care a disparut si el, explicandu-li-se ca fusese o confuzie.
Dupa ce l-am ascultat, ceea ce incoltise in mintea mea ca o banuiala, lua acum proportiile tragice ale unei sumbre certitudini. Manipularea iesea tot mai clar la suprafata. Dar poporul nu stia nimic. Nu cunostea, si nu a avut acces la astfel de informatii. Apoi dovezile s-au pierdut, toate mizeriile pe care le-au facut au fost date cu “inalbitor” in asa fel incat, acum par acte de eroism.
Manipularea insa, intre timp, a capatat chip. Unul, cu un zambet larg, foarte larg, care ne-a bantuit mai apoi visele si ne-visele in ultimii douazeci de ani. Am demisionat din FSN in 31 Decembrie 1989. Cred ca am fost, la nivel national, prima demisie din FSN. Nu am cerut si nici macar nu mi sa propus celebrul certificat de revolutionar. Au insa hartia aceea care le-a dat statutul de eroi, tipi din oras care mai de care mai obscuri, fosti activisti de partid, pe care nu i-am vazut sa scoata capul de dupa perdele decat dupa ce cuplul de dictatori a fost executat, si au stiut sigur ca nu se mai intoarce soarta revolutiei. Aceeasi sustinatori care-mi sarutau mana pe cu zile in urma, tipau oripilati si ma huiduiau pe strada. Cica, i-as fi dezamagit. Cica, am fost slab, nu m-am putut ridica la nivelul… Le-am prezis ce se va intampla cu ei sub noul regim. M-au injurat atunci, m-au repudiat pentru ca incepusem dupa plecarea mea din primarie sa fac propaganda anti-FSN si anti Iliescu, dar, dupa multi ani, multi si-au cerut scuze. Acum, cica avusesem dreptate.
Acestea sunt amintirile mele de atunci. Mai intereseaza pe cineva acum ca orice as compune: “din aceste fragmente de adevar, tot minciuna iese?”
PS: Am scris acest articol in 2009…
M-as simti la fel de manipulat astazi daca intre timp nu m-as fi luminat la minte sa renunt la politica si sa-mi iubesc neconditionat tara si neamul, fara sa imi pese de opinia politica a nimanui. Toti avem dreptul la o opinie, toti suntem indreptatiti sa facem propriile alegeri…
Insa in final, propriile alegeri iti fac propriul destin…
© Valentin Varan – 2009
• 24 Ianuarie 2017, 9:23pm
Comentariul meu la articolul lui Matei Donea si la fotografia lui Alfred Ceccon…