Parerea ta conteaza, scrie-ne !
Intimplarea a facut sa lipsesc din tara vreo doua saptamini, exact aceste ultime saptamini de schimbare la fata a Romaniei, astfel incit, cand m-am intors acasa si am deschis televizorul, nu am inteles unde am ajuns. Citeva ore in sir am avut impresia halucinanta ca toate canalele media transmit un soi de Vacanta Mare de proasta calitate, o polifiction grotesca din care nu intelegeam nimic. Pina in momentul in care un personaj secundar al acestui spectacol, intrebat la un post de radio de ce nu au asteptat alegerile pentru a face, in liniste, toate aceste schimbari derutante, a raspuns teribil de spontan: „Da’ ce, sintem fraieri?“. Fraier… Aceasta angoasa de a nu fi fraier imi aducea aminte de ceva… „Mama n-a facut un fraier“, vorba lui Nicolae Guta. Da, asta era: manelismul! Manelismul, nu manelele, caci despre manelism ca fenomen social este vorba, si nu (doar) despre manele, care sint cronica grotesc-lirica a acestuia.
Am mai scandalizat multa lume, cu citva timp in urma, afirmind (si argumentind) faptul ca nu tiganii au manelizat societatea, ci aceasta, gata manelizata, a constituit materia prima a „carnavalului“ manelist. Manelistii au fost astfel, fara sa-si propuna, cei mai fini sociologi si analisti politici ai societatii postcomuniste.
Dar ce am fi putut – sau poate ar fi trebuit – sa intelegem, de fapt, din cronica sentimentala a manelelor? Un lucru infricosator de simplu: idealul la care visa cu adevarat marea majoritate a membrilor acestei brave new world a tranzitiei din Romania era pur si simplu satisfacerea dorintei, individuale si egoiste – narcisice, ar zice, probabil, psihanalistii. Dupa ani de frustrari regulate si alienari sistematice, „capitalismul“ scotea dorinta de pe cartela si baga jubilatia la liber. Iar manelistii au sesizat rapid aceasta noua „cerere“ a publicului si i-au cintat in struna: dorintele voastre vor fi realitate!
Partea sumbra a acestui narcisism descatusat si invadator este ca, la acest nivel si astfel orchestrate, dorintele nu pot fi decit bazale: sex, avere si, mai presus de toate, putere. A le avea inseamna a reusi, a fi un winner – sau, in termenii manelelor, un barosan. In caz contrar, nu esti decit un amarit de fraier. Redundanta obsesiva a manelelor a conturat astfel cel mai consistent model de reusita sociala din Romania recenta: dorinta de a fi „barosan“ cu orice pret vs angoasa de a nu deveni un „fraier“. Tertium non datur!
Tot manelele au exprimat – si astfel au cristalizat – mijloacele utilizate deja pentru a atinge aceasta aspiratie sociala: sa ai „tupeu“ si sa faci „ce vrea muschii tai“. Singurul obstacol pe acest drum spre reusita sint „dusmanii“. Lumea romaneasca flatata de manele este astfel una darwinista, in care singurele doua categorii sociale semnificative sint prietenii si dusmanii, iar singurele doua statute reprezentative sint barosanii si fraierii. Pentru a cistiga apartenenta la categoriile pozitive ale acestei dihotomii structurale, mijloacele sint cele ale selectiei naturale.
Daca parasim acum „expertiza“ manelistilor si incercam sa mergem mai departe, lucrurile nu fac decit sa se expliciteze. Nici o societate nu poate exista multa vreme fara un orizont al sperantei, fara un set de aspiratii care sa-i mobilizeze comportamentele si sa-i orienteze alegerile. Acestea sint exprimate si cristalizate, de regula, de catre o elita publica mai mult sau mai putin activa si credibila, care reuseste sa impuna un set de modele mai mult sau mai putin legitime si impartasite. Doar ca astfel de modele au intirziat sa se coaguleze in societatea romana. La nivelul elitelor, mai ales, primul deceniu a fost structurat de maniheismul comunism – anticomunism, cu o succedare relativ democratica la putere a celor doua tabere. Polaritatea a fost continuata o vreme, subordonata totusi in mai mare masura imperativului de a dovedi asumarea modelului european. Dupa aderarea la UE, am ramas insa fara modele. O parte importanta a elitelor a incercat sa propuna in continuare anticomunismul ca model peren, dar nu a facut decit sa se vada anexata unui joc politic din care n-a inteles nimic. Si atunci s-a petrecut ceva dramatic: institutionalizarea manelei. „Credeti-ma pe cuvint / Eu va cumpar, eu va vind / De o viata fac ce vreau / Banii jos si fruntea sus / S-am ajuns unde-am ajuns!“ Maneaua a devenit politica de stat. Caci ce altceva fac politicienii nostri decit sa se viseze „bastani“ si sa-i injure pe „dusmani“?
A fost opera Marelui manelist, care a intuit mai bine decit oricine dorintele ascunse ale romanilor si le-a cintat la ureche maneaua politica potrivita. Dupa care a avut tupeu si a facut ce-a vrut muschii lui, eliminindu-si unul cite unul dusmanii si validind de data aceasta un model pragmatic si palpabil de reusita, care s-a propagat apoi rapid in toate straturile societatii. Si l-au insusit si „dusmanii“ lui (ar fi trebuit sa fie „fraieri“ sa n-o faca…), care au trebuit sa muste insa zabala multi ani de zile pina sa prinda suficient tupeu ca sa poata face, la rindul lor, ce vrea muschii lor. Iar cind au inceput sa o faca, s-a dovedit ca nu sint la inaltimea artei perverse a Maestrului. Si nu va mai trece mult timp pina cind cei doi manelisti veleitari se vor dusmani la rindul lor, far’a prinde chiar de veste…
Sintem prea subjugati, se pare, momentului si distribuirii maneliste de prieteni si dusmani pentru a privi cu o oarecare detasare si intelegere la ce se intimpla cu adevarat. Or, ceea ce se intimpla cu adevarat important in ultimii ani nu este (doar) o serie de pacate individuale, ci o greseala istorica. Iar greselile istorice se platesc totdeauna, chiar daca nu imediat, si chiar daca nu de catre autorii lor individuali, ci de catre societati in ansamblul lor…
Vintila Mihailescu,
sursa: DILEMA VECHE